Aiureli mai 14, 2007

Curiozitatea mea a devenit cronica… Dureaza de atat de mult timp incat mi-a devenit implicita.

Nu pot sa-mi amintesc vremuri, daca acestea au existat vreodata, in care eu sa nu fi fost curioasa… Marea mea dezamagire este ca nu pot, si nici nu voi putea vreodata, sa stiu ce a aflat pisica de a murit…

Nu e o experienta prea placuta curiozitatea asta…fizic vorbind. Rasare ca raspuns la un stimul exterior, nu poate fi anihilata pentru ca se dezvolta repede, undeva intr-o parte a creierului meu, il umple, rapune orice alt gand in calea sa spre cucerire, coboara rapid pana in stomac, unde incepe sa ma manance pe dinauntru. Daca nu aflu, ma macina in continuare, desi creierul, in acest moment eliberat, incearca sa trimita semnale rationale, cum ca nu ar trebui sa ma intereseze. Nu merge!

Daca nu aflu ce nu ar trebui sa ma intereseze, ma obisnuiesc cu senzatia, insa o resimt ca pe o durere difuza care din cand in cand mai are cate un puseu. Starea poate sa continuie la nesfarsit, daca nu aflu, uit, sau intervine altceva care sa nu ma intereseze.

Daca aflu… mmmmm… dulce eliberare….

Ma intereseaza tot: de la cu cine se vb a telefon in jurul meu, la ce se spune, la cum se deruleaza viata celor din jur… Nu ma intelegeti gresit, ceea ce se spune despre mine nu ma intereseaza… sau, ma rog, nu ma afecteaza. Ideea e sa stiu… De ce? Nu stiu. Asa… de aia… pentru ca ma macina daca nu.

Si cate probleme pot aparea din cauza acestui sentiment irezistibil de vreausastiusieu… Te certi cu el, pentru ca aparent incerci sa-i controlozi viata…”Adica de ce trebuie tu sa stii cu cine am vorbit eu la telefon?! Ce?! eu nu am voie sa vorbesc la telefon fara sa iti zic tie cu cine?”. Am crezut ca am inlaturat problema asta prin a-i comunica ca nu ma intereseaza…doar TREBUIE sa stiu, fara un scop anume - malefic, evident - de a-i controla viata (ce idee!). Ei bine, acum cand intreb “Ce?”, probabil ca vede in mine o chestie mica tavalindu-se pe jos de curiozitate ( ceea ce este perfect real, asa ma vad si eu), prelungeste stadiul de agonie, asa, sa se distreze… Frumos din partea lui, n-am ce zice! Dar asta este una din problemele minore… sau cel putin una care are rezolvare… Ce ma fac insa cu faptul ca mi-e practic imposibil sa ascult mai mult de doua conversatii odata, sa mai si vorbesc in acelasi timp, sau macar sa dau semne ca traiesc….?

In conluzie, nu exista nici o concluzie… Mor de curiozitate si gata! Macar o recunosc…